Cică sportul naţional al României e oina. OINA! Cine dracu joacă oină? Ştie cineva un jucător de oină? Vreun antrenor? Vreo echipă? Când aţi auzit-o pe Raluca Arvat sau pe Pătruleasa prezentând o ştire despre oină? Ştie cineva ce salarii au jucătorii de oină şi prin ce cluburi de fiţe umblă? Ştie cineva cum se numesc practicanţii acestui sport? Oinişti?

Cine ar putea avea ca sport naţional un sport pe care nu-l practică nicio altă naţie? Cum cine? Românii. Sportul ăsta există doar ca să fim noi, românii, campioni mondiali? Din moment ce doar noi îl jucăm, suntem ză best, nu? Constat cu surprindere că avem şi o Federaţie Română de Oină (asta e oarecum pleonastic – română.., mă rog) care are şi un site.

Pe mine mă teroriza proba de aruncare a mingii de oina, la orele de educaţie fizică. Îmi strica media . O uram. Uram mingea aia cretină şi inutilă (nu sare, de-aia mi se pare inutilă). Mă rog, singurul element care ii menţine acestui sport titlul de „sport naţional” pare să fie BÂTA. Bâta, nene! E de bază. Cred că ăsta ar putea fi sportul lui Gigi Becali. Combinaţia „Gigi” + „bâtă” + ”oi (na)” mi se pare firească.

Dar nu despre oină am vrut să fie postul ăsta. Eu mă gândesc că ar trebui să ne schimbăm sportul naţional. Nu, nu fotbalul, deşi ne pricepem toţi. Vorba aia, Terenul e frate românul. Nu.

Coada. Da, coada! Coada ar trebui să fie sportul naţional. Toţi ne pricepem la cozi, mai ales cei care au prins campionatele dinainte de ‘89. Coada la carne, coada la paine, coada la orice. Încă se mai practică super-cozile.

Avantajele pentru adoptarea noului sport naţional sunt nenumărate. Drintre ele pot aminti faptul că există infrastructură – cozile se pot desfăşura aproape oriunde: la hypermarket, la KFC, la semafor!!!, la urcarea în autobuz, la lift, la cinema (miercurea, of course), la iesirea de pe autostradă, la telecabină, pe DN1, la îmbarcarea în avion (dacă avionul e plin de români), la şaorma, la administraţia financiară, la magazinul de carne de pui din Drumul Taberei, etc. E minunat; e ca şi cum aş putea juca fotbal în toate sitaţiile de mai sus fără să se uite nimeni ciudat la mine.

Dar asta nu e tot. Cel mai semnificativ avantaj e că noi, românii, deţinem tehnici avansate, tactici şi mult antrenament, faţă de adversarii europeni. Cea mai cunoscută formaţie de joc este grămada neordonată (FIRO = first in, random out ) – în care toată lumea dă să intre (nu contează unde) şi scapă cine poate, în contrast cu coada clasică în şir indian adoptată de ţările civilizate (FIFO = first in, first out).

Printre tehnicile de joc ies în evidenţă: datul din coate, călcatul în picioare, băgatul în faţă (cu nesimţire) – puncte în plus pentru impresia artistică, sau mituirea arbitrului. Era să uit de o strategie folosită de zeci de ani: intrarea pe terenul de joc înainte ca meciul să înceapă: e un magazin cu pui de la Avicola Crevedia în Drumul Taberei, se deschide la 9 dimineaţa. Eh, când bagă marfă, 10-15 moşuleţi încep o coadă cam pe la 8:30. La fel si la casieriile UPC, acum ceva vreme. Ei trebuie să fie primii la coadă şi cu cu mult timp înainte să se deschidă taraba.

Am putea adăuga şi echipament cum au sporturile adevărate: o coadă de topor sau de lopată. Oina are bâtă, coada de ce n-ar avea ceva?

Acum că am pus la cale şi strategia de joc, mai rămâne sărbătorirea victoriei, cum altfel decât prin tradiţionalul „dat din coadă”?

Nu trebuie să uităm nici de varianta virtuală a acestui sport: coada de aşteptare. Fără să-ţi dai seama, ai aşteptat într-o coadă când ţi-ai cumpărat maşina sau când încercai să dai de vreun amărât de operator de la suportul tehnic pentrul netul/cablul/telefonul tău şi ascultai o melodie cretină în receptor.

Încă nu m-am hotărât ce nume vor purta sportivii; oscilez între codaşi şi codişti.

Pănă la finalul etapei următoare vă urez cozi cât mai plăcute şi.. enjoy the show!